Cambridge Five (Spionii de la Cambridge)
Odată cu prăbușirea regimurilor comuniste, au ieșit la iveală și poveștile despre spionajul din timpul războiului rece. Așa s-a aflat povestea fascinantă a celor cinci spioni sovietici care au ajuns să fie cunoscuți ca „Cambridge Five”. În cercurile cele mai interioare ale KGB, ei ar fi fost supranumiți drept “Magnificent Five”.
Grupul a fost activ, în Regatul Unit, începând anii 1930 până cel puțin la începutul anilor ’50, transmițând informații către Uniunea Sovietică în timpul celui de-al doilea război mondial. Niciunul nu a fost judecat vreodată pentru spionaj.
În anii Războiului Rece, cele mai aprige confruntări dintre Uniunea Sovietică și democrațiile occidentale au avut loc pe frontul spionajului. Pe această arenă, KGB-ul, „sabia și scutul” Uniunii Sovietice, și-a folosit toate armele împotriva principalilor săi adversari:CIA-ul american și SIS-ul britanic (Secret Intelligence Service). Scopul fiecărei agenții era să fure secretele Celuilalt, să încerce să pătrundă în mintea inamicului, să-i deslușească intențiile și să-l neutralizeze înainte să se dea de gol. În timpul războiului, era imposibil să scrii despre latura secretă a acestuia, despre lumea spionajului. Adevărul nu putea fi spus decât atunci când dosarele de la KGB, CIA și SIS aveau să fie deschise pentru public, dezgropând toate secretele. Dar când comunismul s-a prăbușit, și multe din poveștile din lumea spionajului au ieșit la iveală, s-a aflat și despre cei cinci spioni britanici care au lucrat pentru KGB: Kim Philby (criptonim: Sonny, Stanley ), Donald Maclean (criptonimă: Homer), Guy Burgess (criptonim: Hicks), Anthony Blunt (criptonime: Tony, Johnson) și John Cairncross (criptonim: Liszt).
Misiunea lor a fost să se infiltreze în ministere sensibile ( externe, apărării ) de la Londra, dar mai ales în serviciile secrete. Cînd cariera lor i-ar fi dus în poziţii de top, să culeagă informatii şi să le trimită la Moscova. Ceea ce s-a și întimplat datorită studiilor făcute la Cambridge şi relaţiilor pe care le aveau în establishmentul britanic. Au fost spioni ideogici, toţi aderaseră la marxism, se declarau comunişti, iar după ascensiunea lui Hitler au avut convingerea că spionând pentru URSS participă la un război secret împotriva fascismului. doreau să facă ceva în acest sens. Ei credeau că democrațiile din Vest aveau să fie prea slabe pentru a face față unei Germanii hitleriste și unei Italii fasciste, și știau că mulți englezi erau de fapt admiratori ai lui Hitler și Mussolini. De asemenea, ei credeau că doar Uniunea Sovietică va fi suficient de puternică pentru a învinge fascismul. Astfel că atunci când au fost contactați de un agent sovietic care le urmărise activitățile pro-comuniste, cei cinci au fost de acord să colaboreze cu KGB-ul.
Alcoolismul, homosexualitatea au fost alte caracteristici ale grupului. Philby a fost cel mai mai normal, era heterosexual, chiar un mare fustangiu. Alcoolismul lui a apărut mai tîrziu în anii 70, la Moscova pe fondul depresiei.
Anthony Blunt si John Cairncross ultimii membri ai grupului au rămas în Anglia şi multa vreme au rămas nedeconspiraţi. Afacerea a stirnit mii de comentarii, s-au făcut filme, s-au scris cărti. S-au făcut milioane de pariur cine sunt ceilalti doi. S-au lansat ipoteze, mai ales de catre serviciile secrete, care nu au incetat o zi să cerceteze cazul. Sir Anthony Blunt a fost istoric al artei, a trait dupa demascarea sa inca 5 ani (m. 1985). John Cairncross a mărturisit in ancheta MI6 ca a fost agent îndată după defecţiunea lui Kim Philby. A pretins că după război a incetat să mai spioneze pentru ruşi. Concediat, s-a retras in sudul Frantei unde a tradus scriitori francezi din secolul XVlll. A murit in 1995.
KGB-ul credea că recrutarea unor tineri inteligenți de la o universitate foarte bună era un plan excelent deoarece aceștia aveau foarte mari șanse să ajungă într-o zi în poziții înalte din conducerea Marii Britanii, fiind astfel foarte bine plasați pentru a avea acces la secrete importante. Și așa s-a și înâmplat. Până în anii războiului, Maclean ajunsese deja în Foreign Office, Burgess era apropiat al unor politicieni importanți, iar Blunt lucra la MI5, Cairncross era consilier al lordului Maurice Hankey, primul secretar al cabinetului Britanic. Cât despre Philby, el ajunsese în cea mai bună poziție (din perspectiva KGB-ului):era ofițer al SIS. Iar în timp ce aceștia urcau în ierarhiile admnistrației britanice, trimiteau rapoarte la Moscova.
Laolaltă, informațiile oferite de cei cinci trebuiau să fie o adevărată comoară pentru sovietici. Și situația s-a îmbunătățit chiar. Chiar înainte de sfârșitul războiului, Philby a fost numit șeful secției anti-sovietice a SIS, devenind omul însărcinat cu organizarea operațiunilor împotriva rușilor. Când el de fapt era omul rușilor… După începutul războiului rece, el a devenit și omul de legătură dintre SIS și CIA. Maclean, care fusese trimis la Washington, lucra la ambasada britanică din capitala SUA, unde conducea un comitet implicat în problemele legate de politici nucleare, Burgess ajunsese la departamentul de știri al Foreign Office-ului, iar Cairncross se alăturase MI6. Am crede că Moscova ar fi trebuit să prețuiască foarte mult informațiile primite de la cei cinci agenți, dar dosarele KGB privindu-i pe aceștia ne arată o situație cu totul altfel.
Lipsa încrederii
Încă din timpul Revoluției Bolșevice, când un complot organizat de serviciile secrete britanice aproape că a răsturnat noul guvern comunist, KGB-ul a văzut în SIS cel mai sofisticat și inventiv dintre toate serviciile de informații din țările capitaliste, fiind capabil de tot soiul de conspirații și comploturi periculoase.
Astfel, deși Moscova îi recrutase pe cei cinci englezi ce păreau a fi dedicați cauzei comuniste, nu era oare posibil ca SIS-ul să-i fi plasat pe aceștia în calea agentului de recrutare sovietic care i-a descoperit? Era posibil ca, deși KGB-ul credea că acești cinci agenți pătrunseseră în administrația britanică, să fie de fapt vorba despre o infiltrație britanică în interiorul KGB. De aceea, agenții sovietici i-au pus de foarte multe ori la încercare pe cei cinci, încercând să afle dacă sunt sau nu cu adevărat de partea lor.
Dosarele KGB arată că existau mulți agenți sovietici care nu credeau în onestitatea celor cinci agenți englezi. Ofițerii argumentau că totul fusese prea ușor, descoperirea acestora și pozițiile excelente pe care ei le dețineau părând a fi un simplu aranjament. Oare autoritățile britanice erau atât de stupide încât să pună în poziții de încredere oameni care avuseseră în trecut activități de stânga? Spre exemplu, Philby ajutase un grup de comuniști să scape din Viena și era căsătorit cu o comunistă austriacă. Cum ar fi putut să treacă de verificările pe care toți posibilii agenți SIS le suportă înainte de a fi recrutați?!
Aceste suspiciuni – care erau, în fond, naturale – au avut consecințe asupra carierelor celor cinci. Niciunul dintre ei nu s-a bucurat de încrederea totală a Moscovei, iar informațiile pe care aceștia le trasmiteau sovieticilor nu erau acceptate decât dacă erau confirmate și din alte surse. Agenții sovietici credeau că nu pot ști cu siguranță dacă nu primeau cumva informații false de la Philby &co. ce aveau ca scop inducerea în eroare a KGB-ului.
Moscova a căutat în permanență dovezi despre lipsa de loialitate a celor cinci
Cu germanii la porțile Moscovei, în 1941 KGB-ul i-a ordonat lui Philby, încă o dată, să-și scrie autobiografia, sperând că în noua versiune avea să găsească unele discrepanțe cu care să-l confrunte. Chiar și răbdătorul Phliby, despre care nu se știe să fi spus vreodată ceva de rău despre KGB, s-a săturat. Agentul sovietic care îl controla a raportat la Moscova următoarele:„Recent, am discutat cu «S» și am ridicat problema prezentării unei autobiografii complete și detaliate, cu note privind toate contactele lui, toată munca sa alături noi, instituțiile britanice etc. Dar «S» spune că nu are timpul necesar, că, în opinia sa, în acest moment atenția ar trebui direcționată către obținerea informațiilor, nu scrierea diverselor biografii. I-am atras atenția asupra greșelii concluzilor sale.”
Când nu-l însărcina cu scrierea și rescrierea rapoartelor despre sine, KGB-ul îi cerea lui Philby să afle numele cetățenilor sovietici care ar fi putut fi recrutați de agenții SIS aflați la Moscova. Când Philby a verificat dosarele SIS și a transmis că niciun agent nu fusese încă recrutat, KGB-ul a dat aceeași misiune lui Blunt. Acesta a venit cu același răspuns, dar KGB-ul, în loc să accepte veridicitatea informației, a ajuns la concluzia că Plant, ca și Philby, e de fapt un agent dublu al britanicilor, și că acea conspirație de infiltrare a englezilor e chiar mai mare decât își imagina.
Și mai multe suspiciuni…
Odată ce KGB-ul s-a convins că cercul de spioni de la Cambridge făcea parte din conspirația antisovietică a britanicilor, s-a trezit în fața unei decizii dificile. Cum să facă față acestei situații?
Dacă rupeau toate legăturile cu cei cinci și apoi aflau că de fapt ei fuseseră cu adevărat loiali Uniunii Sovietici, atunci KGB-ul ar fi fost tras la răspundere în fața centrului politic. Ofițerii care lucrau cu cei cinci spioni ar fi putut fi acuzați de sabotarea misiunii și ar fi putut sfârși în fața plutonului de execuție. În cele din urmă, sovieticii s-au decis să se prefacă, ca și cum ar fi renunțat la suspiciuni, și să facă tot posibilul pentru a-i convinge pe cei cinci că au încredere totală în ei. Astfel, a continuat jocul suspiciunilor, al înșelăciunilor și al duplicității.
Spionii de la Cambridge – care nici măcar nu erau văzuți ca eroi comuniști la Moscova – își înșelau colegii, familiile și țara. Au făcut-o din credința sinceră că servesc o cauză mai bună prin intermediul unei agenții de elită, KGB-ul, care îi trata excelent și care părea că are încredere totală în ei. Dar în același timp, KGB-ul îi înșela la rându-i pe cei cinci, crezând că ei fac de fapt un joc dublu și că trădează cauza comunistă.
Din această poveste, putem ajunge la mai multe concluzii. Poate cea mai importantă însă este că principala amenințare la adresa serviciilor de informații vine nu din partea serviciilor de contra-informații din țara în care acestea acționează, ci din partea propriilor oameni. Într-o lume a minciunilor, înșelăciunilor și trădării, serviciile de informații își păstrează buna judecată și limpezime a minții dezvoltându-și propria imagine asupra a ceea ce crede că este adevărul. Agenții care confirmă adevărul ales– chiar dacă acesta e fals – prosperă. Cei care îl pun la îndoială – chiar dacă au dreptate – sunt suspectați.
Când nu ai încredere într-un agent, cu cât mai valoroasă e informația pe care ți-o transmite, cu atât mai mari sunt suspiciunile ce cad asupra lui. Când alți agenți îi confirmă informațiile, suspiciunea se răspândește, până când tot sistemul se prăbușește…
Sursa: http://www.bbc.co.uk și https://en.wikipedia.org