De la Decebal la SIE

Primele acțiuni de colectare a informațiilor, prin intermediul agenților, începute pe vremea lui Decebal, și fondarea primei structuri de informații de către Alexandru Ioan Cuza sunt porțiuni minuscule din tot ceea ce înseamnă “frontul invizibil” sau tărâmul informativ/contrainformativ.

Introducerea, pentru prima dată, în România a modului de lucru sub acoperire (infiltrare) și a utilizării numerelor pentru conspirarea agenților, precum și inițierea acțiunilor de depolitizare a Poliției de către Vasile Lascăr în Primul Război Mondial, sunt pași, încă primari, în tot ceea ce înseamnă tumultul acțiunilor întreprinse pentru a ajunge la prezent, și anume la înființarea Serviciului de Informații Externe.

Primele acțiuni de culegere de informații

Din perioada regelui Decebal au fost inițiate primele acțiuni de colectare a informațiilor, prin intermediul agenților. Unul dintre acesta a fost chiar omul său de încredere, Atticus, care a generat alegerea sa în Senatul român.

Basarab I, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu au fost practicienii culegerii de informații în afara țării, în perioada Evului Mediu.În contextul asediului Vienei de către armata otomană, căruia i s-a alăturat domnitorul Țării Românești, Șerban Cantacuzino, în 1683, acesta a stabilit contacte cu cei asediați cărora le-a transmis informații despre punctele sensibile ale atacatorilor. Astfel, otomanii au fost învinși și nu au mai reușit să cucerească Occidentul.

Similar, Constantin Brâncoveanu a fost organizatorul activității de culegere de informații în capitalele vecine, introducând, pentru prima dată în spațiul românesc, codificarea documentelor trimise prin curieri.

Fondarea primului organ de informații

Înainte de Marea Unire din 1859, pe “frontul invizibil”, așa cum este cunoscut tărâmul informativ/ contrainformativ, s-a evidențiat Alexandru Ioan Cuza.

Într-o bogată corespondență cu ambasada Turciei la Londra, cu reprezentantul Moldovei la Constantinopol și cu rudele sale, el și-a prezentat pe larg activitatea desfășurată împotriva unirii celor două țări române.

„Serviciul de informații al unionistilor, din care făceau parte, printre alții, Alexandru Ioan Cuza, Cezar Liebrecht și Grigore Alevra, a interceptat scrisorile compromițătoare și le-a publicat în presă franceză, ceea ce a provocat nu numai un scandal internațional (Franța a amenințat Imperiul otoman cu ruperea relațiilor diplomatice), ci și anularea alegerilor falsificate”.

După ce a fost ales domn al Principatelor Unite (24 ianuarie 1859), organizarea unei structuri informative la nivelul cerințelor epocii a fost una dintre prioritățile lui Alexandru Ioan Cuza, plasate în contextul înfăptuirii unui stat național modern.

Culegerea de informații militare în România a fost legiferată la 12 noiembrie 1859, atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza (24 ianuarie 1859-11 februarie 1866) a înfiintat Statul Major General al Armatei, prin Înalt Ordin de Zi nr. 83, în cadrul căruia funcționa Secția a I-a. Această reprezintă primul organ de informații al armatei române și a fost încadrata cu sublocotenentul Gheorghe Slaniceanu și sublocotenentul Ștefan Falcoianu, care vor deveni, ulterior, generali și miniștri de război.
În continuare, după desființarea Statului Major General al Armatei (1865), activitatea culegerii de informații militare s-a desfășurat în cadrul Direcției 1 din Ministerul de Război (1865-1867), Depozitului General de Război (1867 și 1870-1882), Statului Major General (1867-1870) și Marelui Stat Major (din 1882, an în care a fost înfiintat).

Vasile Lascăr inițiază depolitizarea poliției

În timpul primului război mondial (1914-1918), activitatea informativă a fost practicată atât de Marele Cartier General (MCG), prin Biroul 2 Informații din cadrul Secției I Operații, cât și de Biroul 5 Informații, subordonat Marelui Stat Major (MStM). După încheierea războiului, în urmă reorganizarilor, MStM a avut în subordine Diviziunea a II-a, în cadrul căreia funcționau Secția a V-a Informații și Secția a X-a Contrainformații. În anul 1927, o nouă restructurare a MStM a definitivat titulatura de Secția a ÎI-a pentru serviciul de informații și contrainformații al armatei române. Obiectivele Secției a II-a au fost: cunoașterea evoluției fenomenului militar internațional, sesizarea tuturor pericolelor care pot afecta, într-o formă sau altă, independența, suveranitatea și integritatea teritorială a României, precum și analize care să prevină orice surprize.

“La dată de 25 martie 1908, Monitorul Oficial a publicat, printre altele, Legea pentru desființarea direcțiunii administrațiunii generale a personalului, contenciosului, poliției generale și statistice din Ministerul de Interne și înființarea a două noi direcțiuni. Cele două noi direcțiuni din Ministerul de Interne au fost Direcțiunea Administrațiunii Generale a Personalului și Contenciosului, respectiv Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale (DPSG)”.
A două direcțiune reprezenta o structurare mai eficientă, capabilă să identifice și să anihileze pericolele la adresa ordinii publice și siguranței statului, așa cum nu se întâmplase cu un an în urmă, în timpul răscoalei țărănești din 1907. Pe de altă parte, acțiunea s-a înscris în profesionalizarea personalului din Ministerul de Interne care, încet, dar sigur, trebuia scos de sub influențele politice, iar meseria de polițist nu mai trebuia să fie o sinecură (situație nemeritată, obținută datorită protecției și intervențiilor).
În acest sens, pentru conspirativitate și compartimentare au fost introduse, pentru prima dată în România, muncă sub acoperire (infiltrare), lucrul cu agenți acoperiți, și utilizarea numerelor pentru conspirarea agenților. În fruntea DPSG au fost numiți Iancu Panaitescu, director și Stan N. Emanuel, subdirector, iar organizarea DPSG a cuprins, inițial, două diviziuni, împărțite în birouri, și 10 brigăzi. Prima diviziune avea în subordine două birouri-al poliției generale și personalului, respectiv al siguranței generale-și era condusă de I. M. Grigorescu. A două diviziune cuprindea 4 birouri-informații; controlul străinilor; poliția de frontieră și gări; al presei și interpreților-avându-l în frunte pe D. Manolescu-Sideri.

Începe scolirea cadrelor

Printre succesele remarcabile ale DPSG în planul muncii informative și contrainformative s-au numărat:obținerea planului de mobilizare și acțiune a armatei bulgare contra României (1915), infiltrarea unui agent acoperit (că ziarist al unei țări străine) la Cartierul General al Armatei austro-ungare de la Teschen (1915-1917), sustragerea listei cu persoanele filogermane (spioni, agenți de influență, propagandiști etc.) din valiza diplomatică a reprezentantului Imperiului german la București (1916), obținerea cifrului utilizat de Legația Austro-Ungariei la București (1916) și altele. Pe de altă parte, Iancu Panaitescu s-a preocupat de atragerea și formarea, inclusiv prin trimiterea la cursuri de specialitate în străînătate a unor cadre profesioniste, capabile să-și desfășoare activitatea indiferent de fluctuațiile vieții politice. Printre cei formăți la această școală s-au numărat Romulus Voinescu (șeful Inspectoratului General al Polițiilor 1908-1918, șeful DPSG 1921-1927), Eugen Bianu (subdirector și director general al Poliției 1930-1944), Eugen Cristescu (șeful Direcției Poliției de Siguranță 1927-1934, șeful Direcției Poliției Administrative 1934-1940, director general al Serviciului Special de Informații 1940-1944), Vintilă Ionescu (șeful Corpului Detectivilor 1931-1938, șeful Serviciului Poliției Sociale și al Informațiilor din Prefectura Poliției Capitalei 1939-1944)  și alții.
La sfârsitul primului război mondial, în organizarea Secției a ÎI-a era prevăzută, printre altele, înfiintarea unei structuri denumite Serviciul Secret. Această trebuia încadrata exclusiv cu civili și avea că misiuni culegerea de informații din exteriorul României, prin acțiuni și mijloace acoperite. Abia în 1924 se va cristaliza această instituție, când în fruntea ei va fi numit un personaj care s-a remarcat prin câteva succese notabile, în domeniul informativ, în timpul primului război mondial-Mihail Moruzov.
De numele acestuia se leagă înfiintarea, organizarea și succesele obținute de Serviciul Secret de Informații (din 1939, Serviciul Special de Informații) în primii 16 ani de existența. Organizarea Serviciului Secret de Informații (SSI sau Serviciul “S”) a cuprins două secții-Secția I Informații Externe (condusă personal de Mihail Moruzov) și Secția a ÎI-a Contrainformații (condusă de Niki Ștefănescu 1932-1937 și Florin Becescu 1937-1942)-și mai multe birouri tehnice și administrative. Regulamentul în baza căruia SSI își desfășura activitatea, aprobat la 20 aprilie 1934, prevedea următoarele obiective:”procurarea de informații interne și externe cu caracter general pentru Ministerul Apărării Naționale, atât în timp de război, cât și în timp de pace”. Decizia Ministerială nr.2200/29 martie 1938 a reconfirmat misiunea acestui serviciu secret:”a procura informații secrete cu caracter general și militar”.

Sporește organigrama

Considerăm că nu este lipsit de interes să prezentăm o scurtă statistică în ceea ce privește numărul de posturi din Serviciul “S”. La începutul celui de-al doilea război mondial, schemă de încadrare prevedea un număr de 36 posturi de ofițeri (un colonel, doi locotenenți-colonei, nouă maiori și 24 de căpitani) care acopereau întreg spectrul militar (stat-major, front, justiție, jandarmi, geniu, marina și aviație) dar, practic, existau numai 22 de ofițeri. De asemenea, organigramă cuprindea și numărul de funcționari civili, în număr de 306, care nu erau acoperite în totalitate.Este foarte adevărat că numărul de locuri prevăzute în bugetul SSI a crescut de la… 1 în 1928 (funcția de șef al Serviciului) la 306 în anul 1940/1941, trecând prin diverse situații și etape. Agenți principali au fost doar 6-în 1929, 10-în 1930, 13-14 în perioada 1931-1937, pentru a crește progresiv în ultimii 4 ani (1938-1941):24, 44, 54, respectiv 61. La fel s-a petrecut și cu numărul de agenți speciali care de la 24-  în 1929 a ajuns la 101-în 1941, după ce timp de un deceniu (1930-1940) a oscilat între 30 și 40. Totalul membrilor Serviciului S a fost de 32 în 1929, 45 în 1930 și 59 în 1931-1934, pentru a sări la 93 în 1935. Următoarea mărire de personal va fi în anul bugetar 1936/1937, când s-a aprobat un număr de 109 posturi, apoi, anual, se va extinde progresiv la 171, 228, 262 și, în final, 306 de angajați la începutul conflagrației mondiale.

Perioada interbelică

În perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial transformările politico-militare desfășurate în Europa și-au demonstrat efectele negative și asupra României. Printre cei vinovați de pierderile teritoriale din vara anului 1940 s-au aflat, pe lânga regele Carol al ÎI-lea și politicienii care au condus destinele țării, și șefii structurilor informative. Schimbarea regimului politic din România, survenită la începutul lunii septembrie 1940, a afectat și principalul serviciu de informații al țării.
Prin Decretul-Lege nr. 3083, Serviciul Special de Informații s-a constituit pe lânga Președinția Consiliului de Miniștri fiind subordonat direct Conducătorului Statului, generalul Ion Antonescu. Prin Decretele-Lege nr. 3084 și 3813, emise în noiembrie 1940, au fost detaliate obiectivele Serviciului, atribuțiile persoanelor cu funcții de conducere, sancțiunile și fondurile puse la dispoziție. Eugen Cristescu, șef al Direcției Poliției de Siguranță (1927-1934) și al Direcției Poliției Administrative (1934-1940), a fost numit în funcția de director general al SSI. Organigramă SSI cuprindea Secția I Informații Externe, Secția a ÎI-a Contrainformații și 4 birouri, însa cele mai mari transformări au avut loc la nivelul personalului. În perioada imediat următoare au fost aduși în SSI ofițeri capabili, care au lucrat în Secția a ÎI-a Informații Externe și Contrainformații și și-au dovedit profesionalismul în activitatea desfășurată. Printre aceștia s-au numărat colonelul Ioan Lissievici, șeful Secției I Informații Externe (1941-1944), maiorul Traian Borcescu, șeful Secției Contrainformații (1941-1944), maiorul Alexandru Proca, șeful Secției Contrasabotaj (1942-1944) și ații.
În privința misiunilor pe care SSI le avea de îndeplinit, Secția I Informații Externe a avut sarcina de a culege, verifică și completă informațiile externe. În componentă să intrau trei structuri: Frontul de Vest, cu 5 centre informative în țară, 6 rezidențe în Ardealul cedat și 8 în străînătate, 10 rețele informative în țară, 9 în Ardealul cedat și 14 în străînătate (în 6 țări); Frontul de Sud, cu rezidențe în 22 de orașe din 8 țări și rețele informative în 17 localități din 4 țări;Frontul de Est, cu 5 centre informative și 8 rețele informative;
Secția a II-a-Contrainformații se ocupă cu culegerea, verificarea și completarea informațiilor interne, conform necesităților diferitelor departamente, precum și colaborarea cu celelalte departamente ale siguranței naționale;
Secția a III-a-Relații externe efectua, în principal, schimbul de informații cu serviciile similare germane și italiene. Secția a IV-a-Contraspionaj era compusă din trei grupe:Contraspionaj, Filaj și Legatii. Secția a V-a-Contrasabotaj și Secția a VI-a-Filaj și cenzură corespondenței. În afară de acestea, SSI mai cuprindea alte 6 secții auxiliare, care desfășurau alte activități.

După 1944 încep disponibilizările

După întoarcerea armelor și trecerea României de partea Națiunilor Unite, prin Decretul-Lege nr. 158 din 14 septembrie 1944, SSI a devenit Serviciul de Informații al Ministerului de Război (pâna la 14 martie 1945). O dată cu această transformare, au fost desființate Frontul de Est, Secția a III-a (Relații externe), grupele și birourile care aveau că obiectiv mișcarea comunistă. De asemenea, în scopul obținerii de informații în folosul trupelor române a fost constituit Eșalonul Operativ, cu două centre de informații atașate pe lângă armatele române: Centrul 1 pe lânga Armata 1 și Centrul 2 pe lângă Armata 4. În această perioada a avut loc și o masivă reducere de personal, circa 30% din efectiv fiind disponibilizat. În octombrie 1944 s-au emis “Instrucțiunile pentru organele informative ce lucrează în folosul armatelor de operațiuni”, puțin mai târziu au apărut “Instrucțiunile speciale pentru funcționarea Centrului Mixt” (româno-sovietic), iar la 7 noiembrie 1944 au fost aprobate “Instrucțiunile pentru colaborarea organelor exterioare ale Serviciului de Informații cu armatele aliate”.
Activitatea desfășurată de SSI în perioada 1945-1948 a fost marcată de reducerea succesivă a personalului, a implicării unor cadre în diferite procese penale pentru activitatea depusă pe frontul de est, precum și a impunerii la conducerea instituției a unor elemente mediocre, neprofesioniste și numite pe criterii politice. Încet, dar sigur, SSI a fost deturnat de la activitățile sale tradiționale și a fost încadrat cu membri de partid, foști ilegaliști, deveniți oameni de baza ai noului regim comunist. Lovitură de grație a survenit la 30 august 1948 când, prin Decretul nr. 221 al Președintelui Marii Adunări Naționale, s-a înfiintat Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP), la conducerea căreia s-au perindat mai multe persoane, care ulterior aveau să se dovedească fie agenți ai spionajului sovietic, fie cetățeni străini impuși de Moscova. Agonia a mai durat 3 ani, pâna în 1951, când ceea ce a mai rămas din SSI a fost comasat în DGSP.
Muncă de informații externe s-a desfășurat fără întrerupere, chiar dacă, uneori, cu alte obiective impuse de conducerea PCR, instituția responsabilă schimbându-și frecvent denumirea și subordonarea: Departamentul A-1951-1954;Direcția I-1954-1963;Direcția Generală de Informații Externe-1963-1972;Departamentul de Informații Externe -1972-1978;Centrul de Informații Externe-1978-1989.
La conducerea acestei structuri s-au perindat, inițial, alogeni (Serghei Nicolau, Vasile Vâlcu și Mihai Gavriliuc), iar ulterior s-a trecut la numirea unor ofițeri români (Nicolae Doicaru, Nicolae Pleșiță, Aristotel Stamatoiu). Alături de alte instituții ale statului, organele de informații au sprijinit distanțarea de Moscova și au pregătit, informativ, plecarea consilierilor sovietici și celebra declarație din aprilie 1964 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin care România și-a afirmat propriile puncte de vedere în raport cu URSS.

Că în orice alt serviciu de informații, succesele de marca au alternat cu eșecurile sau defectările răsunătoare. Așa cum bine se știe, date despre acțiunile întreprinse de serviciile de spionaj nu se regăsesc decât în două cazuri: în memorialistică celor care au lucrat în domeniu (uneori transpuse beletristic) sau în cazul unor eșecuri, care au scos la iveală, mai mult sau mai puțin, organizarea și intențiile misiunii.
După decembrie 1989, prima mențiune oficială referitoare la o structura informativă externă a apărut în Decretul CFSN nr. 111 din 8 februarie 1990, când a fost reorganizat Centrul de Informații Externe.

Denumirea actuală a Serviciului de Informații Externe (SIE) a apărut pentru prima oară în Legea nr. 39 din 13 decembrie 1990 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Directori ai SIE au fost Mihai Caraman (1990-1992), Ioan Talpeș (1992-1997) și Cătălin Harnagea (1997-2000). De la 12 februarie 2001 la conducerea instituției s-a aflat dr. Gheorghe Fulga, până la 20 iulie 2006. A urmat Claudiu Săftoiu (04.10.2006-24.04.2007), Silviu Pedoiu director interimar al SIE (20.07-04.10.2006 şi 24.04.2007 – 08.12.2007). Începând de la 8 decembrie 2007, directorul SIE este Mihai-Răzvan. Activitatea și funcționarea SIE au fost reglementate, în conformitate cu principiile democratice universal valabile, prin Legea nr. 1 din 6 ianuarie 1998.

 Sursa: historia.ro

Sursa foto: flickr.com